Am avut împreună cu cineva o mică discuție despre ispitirea Domnului Isus descrisă în Matei, 4. Subiectul a fost deschis pornind de la ideea de a fi smerit, a căuta smerenia în viața ta; și, bineînțeles, ce folos aduce această virtute vieții?
Când intri în contact cu Dumnezeu și vezi în lumina Cuvântului realitatea păcatului din viața ta și efectele devastatoare ale acestuia, realizezi cât de benefică este pentru tine lucrarea Lui pe acest pământ, căzut, prin persoana Domnului Isus. Însă toată această lucrare ar fi devenit imposibilă dacă ispitirea lui Christos ar fi avut un altfel de rezultat. Relatarea lui Matei evidențiază o virtute în caracterul Mântuitorului fără de care nu ar fi putut sta ferm în voia Tatălui (vorbesc astfel făcând cumva referire la teoria absurdului pentru că Isus era Dumnezeu iar Dumnezeu nu poate să păcătuiască, este contrar naturii Sale; la fel cum eu nu pot zbura prin propriile-mi forțe).
Smerenia este o caracteristică fundamentală în rețeta de succes a unei vieți trăite după placul și voia lui Dumnezeu. O vedem în absolutul ei în viața Domnului nostru și, de asemenea, reflectată în trei fațete diferite ale episodului ispitirii. Cuvântul lui Dumnezeu este viu și minunat iar Dumnezeu te binecuvântează prin Duhul Sfânt de fiecare dată când stai asupra lui în meditație. Descoperi lucruri minunate care au ca scop să-ți dea pace, revigorare și încredere în Dumnezeul mântuirii tale.
Era, într-adevăr, nevoie de smerenie în acele momente delicate ale Omului. De ce? Pentru că întâmplarea face ca acest Om să fie Fiul lui Dumnezeu. Ce însemna acest lucru? Este clar că avea puterea de a face orice. Asta înseamnă atotputernicia lui Dumnezeu. Și desigur că diavolul, în punctul culminant al postului Său de patruzeci de zile s-a decis să-și încerce norocul, înfruntându-și Creatorul cu scopul de a-L distruge. Trebuie să recunosc că nu am postit niciodată o perioadă mai lungă de o zi. Nici măcar două zile la rând. Cu afecțiunea de care sufăr de câțiva ani, cu atât mai puțin. Însă după patruzeci de zile fără hrană și apă, un om ar deveni, cu siguranță, extrem de vulnerabil. Cu atât mai mult în fața unei provocări ca aceea care constituie prima ispitire a Omului care este Fiul lui Dumnezeu, și-anume procurarea hranei de care avea atâta nevoie din punct de vedere fizic:
Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca aceste pietre să devină pâini.
Matei 4.3
Cu certitudine era foarte flămând. Chiar Scriptura ne oferă acest detaliu. Și nu mă îndoiesc că putea să își procure hrana din piatră seacă. Trebuia doar să adreseze un cuvânt. Dar era un mic detaliu: acest cuvânt ar fi fost rostit în urma unei sugestii și a unei provocări lansate de Satan. Un atât de minor aspect al unei simple vorbe implica ascultarea de Lucifer. Este importantă hrana. Și vitală. Dar nu înseamnă că-mi pot astâmpăra foamea cu orice și oricum. Mai ales când prin asta mă dovedesc nu numai neascultător față de Domnul ci, mai grav, împlinitor al dorințelor celui rău.
A doua mișcare a diavolului este să ridice provocarea la un alt nivel. Dacă prima dată l-a provocat pe Christos să vorbească după voia sa, Satan, de data asta, îl provoacă să acționeze pe placul lui, aruncându-Se de pe Templu, dovedind astfel îndoială referitor la identitatea Sa și asupra planului divin. Diavolul îi cere să-și dovedească identitatea probând dacă ce este scris despre El se va potrivi. Diavolul face un lucru bizar: cum spune Ravi Zacharias, un apologet creștin contemporan, Satan ia un text din context și-l transformă într-un pretext.
Tiparul ispitei a rămas același. Mă regăsesc uneori, deși un suflet mântuit prin lucrarea de pe crucea Golgotei, neacordând valoarea cuvenită acestui har pe care mi l-a dat Creatorul pentru a-mi reabilita starea degradată sub influența păcatului, a neascultării.
Cu toate că totul începe și pare atât de nevinovat și poate fi chiar logic în ochii multora (căci ce era ilogic și nenatural, dispunând de puterea pe care o avea, flămând fiind, dacă Domnul nostru transforma o piatră în pâine prin puterea cuvântului Său?), o vorbă iar mai apoi o faptă care nu-și au originea în ascultarea de Cuvântul Domnului, ne vor târî în cele din urmă cu întreaga noastră ființă la picioarele dușmanului sufletului nostru. Dacă nu crezi asta privește la cea de-a treia tentativă a diavolului. L-a provocat pe Isus Christos la o vorbă prin care și-ar fi folosit puterea într-un mod greșit; apoi la o faptă care I-ar fi dovedit identitatea într-un mod nesănătos și neconstructiv, chiar insuficient de altfel, având ca scop final subminarea întregii Sale ființe, dejucând planul salvator. Asta vrea diavolul să facă cu fiecare dintre noi. Așadar, ar trebui să fiu mult mai atent la vorbele și faptele mele, ca nu cumva să mă trezesc închinându-mă cui n-aș vrea.
Închinarea sănătoasă o dobândesc atunci când atât vorba cât și fapta mea sunt congruente și amândouă îndreptate spre și ghidate de Dumnezeu prin Duhul Sfânt și Cuvântul Său scris! Doar atunci voi avea oportunitatea de a mă închina Lui cu întreaga ființă.
Deși este și era și în acel moment Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus nu a văzut asta ca un lucru de apucat. A vegheat iar prin Cuvântul scris a găsit biruință în această luptă cu cel rău. Nu și-a compromis nici limbajul, nici fapta, nici închinarea.