Este un mare har dacă ajungi să îl cunoști pe Dumnezeu. Este ceea ce poate omul râvni mai mult. Nimic altceva din această lume nu îți oferă o mai mare satisfacție, siguranță și pace decât o relație intimă cu Dumnezeu. El ne-a creat, tot El este și Cel care ne poate purta de grijă cel mai bine. La fel ca orice altceva din acest univers material, noi, oamenii, funcționăm după niște reguli bine stabilite și invariabile, fixate de Creatorul nostru. De câte ori încercăm să luăm în stăpânire panoul de control fără să ținem seama că doar o înțelepciune divină poate într-adevăr să ne ducă pe fiecare dintre noi la destinația potrivită, având un parcurs corect, observăm că ne adâncim și ne împotmolim tot mai mult într-o serie de probleme care mai de care mai dificile, mai delicate, de o complexitate ce depășește puterea noastră de înțelegere.
Din această cauză, a faptului că încercăm să controlăm ceva ce nu numai că nu înțelegem pe deplin, dar nici măcar nu ne aparține, în sensul că nu avem nici un drept asupra ei, a vieții noastre, apar tot felul de frustrări, de sentimente negative, atitudine de rebeliune, deznădejde, etc. Toate acestea contribuie la mecanismul făurit de diavolul și îngerii lui pentru a ne înclina ființa și existența împotriva lui Dumnezeu. A reușit acest lucru în momentul de răscruce din grădina Eden. De atunci încoace fiecare om se naște cu acest defect al busolei sufletului său. Acest defect este denumit de către Dumnezeu păcat.
Iar plata păcatului este moartea.
De aici încolo se poate vedea și aprecia dragostea pe care o are totuși Dumnezeu pentru noi, oamenii. Că deși suntem cu toții păcătoși și trăiam sau trăim în neascultare față de El, a ales să plătească El prețul pe care noi, oricum, nu l-am fi putut plăti niciodată. Astfel, Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a întrupat și a venit să moară pentru păcatele noastre pentru ca noi să avem șansa unică de a fi salvați. De a fi restaurați la starea pe care o aveam la început, înainte de intrarea păcatului în lume.
Însă omul nu este întotdeauna conștient de starea în care se află. Și chiar dacă devine la un moment dat conștient de nevoia lui de Dumnezeu, plăcerea de o clipă a păcatului și falsa senzație a deținerii controlului în ceea ce îi privește viața, îl împiedică să dea curs chemării făcute de Creator prin Mântuitorul Hristos. Iar o astfel de inimă împietrită vine la pachet cu efecte devastatoare pentru ființa umană afectând sistemul de valori după care ar trebui să se ghideze întreaga societate dar mai ales fiecare individ în parte.
Când omul nu îl cunoaște pe Dumnezeu…
…apucă pe căi alese de inima lui și plăcute ochilor săi. Cu alte cuvinte, ori de câte ori este pus în fața unei alegeri mai mult sau mai puțin crucială, hotărăște în inima lui că cea mai potrivită cale de urmat este aceea care îi aduce o rezolvare facilă, accesibilă, chiar dacă este cadrată într-o perspectivă cu bătaie scurtă. Ignoră astfel consecințele pe termen lung. Iar acestea când apar dau naștere unei palete largi de păcate împotriva lui Dumnezeu și care au răsfrângere asupra propriei persoane (aici poate intra lipsirea de libertate în urma unei ilegalități, pierderea sănătății, a reputației, a demnității, etc.). Sunt multe astfel de lucruri care pot fi asemănate cu dreptul de întâi născut pe care Esau l-a nesocotit, pe care fiecare dintre noi le putem pierde la un moment dat, nesocotindu-le. Și asta pentru că judecata dreaptă ne este înnăbușită de aburii și mirosul „ciorbei de linte” care ne este pusă înainte.
…se încrede în propria-i înțelepciune. Consideră că este capabil să gestioneze prin propria-i inteligență orice situație în care s-ar afla, că este mai delicată sau mai puțin delicată. Apelează la tot felul de tertipuri artificiale prin care, așa cum vede el lucrurile, ar putea rezolva o problemă, ieși dintr-o situație sau împlini o anumită nevoie pentru el sau pentru vreo persoană apropiată. Indiferent cât de dificilă sau necomplicată ar putea fi sau deveni o situație, o problemă, o nevoie, întotdeauna un astfel de om va acționa mânat de firea lui pământească. Care, așa cum am specificat mai devreme este sub influența păcatului și nu poate fi cu nici un chip, prin ea însăși, plăcută lui Dumnezeu. Dimpotrivă! Lucrează împotriva Duhului Domnului. Consecințele acestui fapt constau în tot felul de repercusiuni nocive prin natura lor, menite să distorsioneze atât percepția omului despre sine (se consideră singur înțelept) cât și percepția omului despre Dumnezeu. Amăgit, acest tip de om, nu va reuși niciodată, fără mila lui Dumnezeu, să aleagă de la sine ascultarea față de El. Iată cum un păcat aparent minor, cum este flatarea, lingușirea, poate provoca o atât de gravă decentrare a întregului echilibru care ar trebui să existe între om și Dumnezeu. De acest tratament a avut parte și Eva când s-a întâlnit cu șarpele în locul în care nu ar fi trebuit să se afle. Cum au sunat oare în urechile Evei cuvintele: „Veți fi ca Dumnezeu!”? La fel cum sună și pentru noi, oamenii din ziua de azi, posibilitatea de a fi sau de a deveni proprii noștri dumnezei.
…își pune încrederea în alți semeni de-ai lui în loc să se încreadă în Dumnezeu. Și această realitate constituie un pericol major pentru sănătatea noastră spirituală, dar și pentru pacea noastră lăuntrică. Pentru că atunci când omul renunță să depindă de Dumnezeu și începe să se încreadă în oameni pentru nevoile sale, asta înseamnă că acel om și-a pierdut credința și, implicit, speranța. Când te încrezi în oameni, Domnul spune că e ca și când te-ai sprijini pe o trestie frântă. De aceea omul care se încrede în om nu are niciodată liniște, este mereu agitat, în alertă, pacea nu locuiește în inima lui, nu mai găsește timp pentru lucrurile cu adevărat importante cum sunt familia, biserica, relația personală cu Dumnezeu. De ce? Pentru că îi este răpită capacitatea de a sta liniștit în tot acest tumult al vieții. Pentru că el crede că trebuie să coordoneze viața în același timp în care o trăiește. Astfel că nu reușește să se bucure de viață. Aceasta devine pentru el o povară.
În antiteză, omul care îl cunoaște pe Dumnezeu este cel mai fericit om care a trăit vreodată pe acest pământ. Și nu pentru că este privat sau protejat de necazuri, de nevoi sau de întristări. Ci pentru că în tot acest vârtej pe care noi îl numim viață, acest om știe și, mai mult, este încredințat!!! că este un Dumnezeu care le-a creat pe toate, le guvernează pe toate, le știe pe toate. Dar cel mai important este că Dumnezeu este Drept. Dar nici ăsta nu este cel mai important aspect în raport cu noi, oamenii, ci faptul că, mai presus de toate, Dumnezeu este Dragoste! Și sub acest adevăr, toate lucrurile lucrează înspre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Iar a iubi pe Dumnezeu înseamnă a păzi Cuvântul Său. Când realizăm că avem nevoie de Dumnezeu nu mai cădem atât de ușor în capcana poftelor – lăsându-ne mânați prin viață de pornirile inimii noastre păcătoase – sau a mândriei – înscăunându-ne pe noi la cârma vieții noastre bizuindu-ne pe capacitățile noastre, limitate de altfel – sau a nebuniei – sprijinindu-ne în neputința noastră nu pe toiagul de fier sau pe mâna tare și brațul puternic al lui Dumnezeu ci pe acea trestie frântă care, oricât de măreață ar fi în ochii lumii, în ochii limpezi ai Domnului nu este decât un abur, este ca iarba care trece.
Când am înțeles și am acceptat aceste lucruri vom realiza că pâinea ne va fi dată ca prin somn, că toate celelalte lucruri ni se vor da pe deasupra, că bucuria de a trăi pentru Hristos nu ne va fi răpită de grija pentru mâncare su îmbrăcăminte, că nu ne-a ajuns nici o încercare peste puterile noastre, că odată cu ispita a fost pregătit și mijlocul prin care să o biruim, că nimic nu ne poate smulge din mâna lui Dumnezeu. Înrădăcinat în aceste adevăruri, omul va evita să acționeze în rezolvarea problemelor, în ieșirea dintr-o situație sau în împlinirea unei nevoi prin mijloace artificiale (adică făcute de mâna omului) ci va da curs invitației de a le aduce pe fiecare în parte înaintea lui Dumnezeu lăsând toate în mâna Lui, care lucrează mai mult și mai bine decât știm noi să îi cerem.
Ne vom trăi viața cu adevărat „din plin” pentru că ne vom canaliza energia și capacitatea doar spre a o trăi nu și pentru a ne-o controla. Povara controlului vieții noastre va deveni atributul lui Dumnezeu.
Noi doar ne vom bucura de viață! De o viață veșnică cu El!